Cântarele din ceruri se lasă grele-n jos...
Sunt pline și-ndesate de vina ce le-a ros.
Păduri de ghimpi de gânduri perfide-au amuțit;
Pe-alocuri, ceru-albastru, treptat s-a înroșit.
Când ultima din stolul de păsări a plecat,
O floare din buchetul de vise s-a uscat
Căzând ușor pe râul care se scurge lin
Spre mările durerii cu ape de pelin,
Iar valurile-amare îndată o topesc
Și tot ce-i rău și bine în gol se risipesc...
Arar, la orizonturi, mai scapără lumini -
Poate-s semnale date de îngerii divini,
Că nicidecum speranța nu a uitat de noi
Chiar dacă ne-o pierdusem prin griji și mari nevoi.
Sub crugul veșniciei care pe toți ne-așteaptă,
Corăbiile vieții spre infinit se-ndreaptă
Și-o taină-a nemuririi la cap de ispășiri
Aflăm trecând prin filtre de reconstituiri.
Nu toți știu de-acea clipă și nici nu-și fac probleme,
Așa că-și trăiesc viața și n-au nicicum dileme.
Până-i găsim mai dornici, pe alții-i îndrumăm
Și mulți devin noi oameni când ființa le-o schimbăm.
Bezna-n lumină moare, norii cei negri pier,
Inimi se-aprind îndată printr-un măreț mister.
Schimbări uluitoare, cu-adânc de ne-nțeles,
Străluminează trupul cu-n spirit rar, ales !
Nimic nu are voie să fie neschimbat
Și-un cerșetor devine mai demn ca-un împărat !
Iar dacă lui Iisus viața-ți dedici, în fine,
Lumina-I orbitoare va arde-n veci și-n tine !

Glen Ellyn City, 21 Dec. 2020