fac oameni de hârtie
după chipul și asemănarea mea
apoi le dau drumul pe stradă îi întâlnesc
triști nebăgați în seamă și toți arată
cu degetul spre goliciunea morții care
trece pe stradă cu tocurile ei cui o
aud cum se infiltrează în vise în
cuvinte de unde deschide
poarta dinspre neant bate vântul pustiei
realitatea zboară prin aer
ca o pungă de plastic și eu mă văd
rătăcind pe străzi și străzile
se termină invariabil în subconștientul
lui d-zeu de acolo observ
că toți oamenii mei de hârtie au
litere încrustate pe frunte semn
că o jumătate din mine
locuiește într-un poem o alta
în realitatea luată de vânt
mă întreb precum kabbaliștii
în clipele lor de angoasă
care jumătate nu are suflet și pe care
o așteaptă cu brațele deschise
metatron