Fereastra din peștera noastră
prin care ți-am propus să privești cerul
am construit-o lovind în peretele de piatră
până am dat de lumină.

Fiecare piatră pe care am rupt-o din stâncă
a prins formă pentru că am lovit sinergic în perete.

A trebuit să sap astfel
pentru a ajunge la această lumină,
pentru a descoperi,
pentru a vedea,
dar, mai ales,
pentru a te face pe tine să crezi
că dincolo de munte este,
există și altceva.

Fiecare bucată de piatră
pe care am desprins-o din stânca muntelui
a devenit, la rândul ei,
un alt munte pentru toți aceia care
au căutat să deschidă ferestre
în ferestrele pe care
eu deja le-am deschis.

De aceea, acum știu
că în fiecare gol al peretelui din stânca muntelui
este o fereastră pentru că
în fiecare bucată de piatră
pe care am îndepărtat-o,
înainte de a fi acel gol,
eu am văzut deja fereastra
pe care o purtam în gând,
pe care visam să o deschid.

Mă și vedeam privind de acolo orizonturile zilelor
și nopților pline de căldură și parfumuri
sau de furtuni și dezastre.

Ceea ce mă uimește și mă îngrijorează
este faptul că în fiecare bucățică de piatră lovită,
mai mică sau mai mare,
stăteau ascunse profunzimile
și valorile ferestrei,
adică a golului pe care
l-am dăltuit ca orizont în munte.

Pe de altă parte, ceea ce mă sperie de-a dreptul,
este că loviturile mele în pântecul muntelui
s-ar putea să nu fi fost depline,
să nu fi deschis cu adevărat ferestre.
Că fereastra pe care am sculptat-o în carnea pietrei
este numai o altă fereastră din multele ferestre
pe care muntele le poartă în sine ca pe pietre.

De aceea îți povestesc
despre ferestrele din peștera noastră
și rămân să privesc din fereastra pe care
am sculptat-o în muntele în care
am lovit sălbatic pentru a vedea cât mai clar
umbrele pe care muntele care mă poartă în pântec
mi le întinde ca mărturie a existenței mele.