Și-ncepe să se desfrunzească
Mai ceva ca atunci când ne-am cunoscut
Când hainele și trilurile noastre se risipeau a toamnă

Îmi amintesc prima oară cum am ciulit urechile
Eram la Romană, pe strada cu coloanele și deja auzeam
Cum îți ticăia nefericirea, aș fi jurat că duci în brațe un copil
Unul al nimănui care are urgent nevoie de-o mamă
Așa de tare ți se auzeau țipetele, spărgeau aerul, conductele
Orașul se inundase de prezența ta
Erai numai tu peste tot, stânga, dreapta, oriunde priveam
Pe reclame, în autobuze, la coadă la pâine

Soră-mea mă-ntreaba dacă sunt bine, cum am căzut
În ce lac și de ce mizeria asta nu se mai poate spăla cu nimic
Iar eu îi spuneam că nu-ți pot ține minte expresia feței, ochii
Nici pielea, forma nasului, sprâncenele
Că niciodată nu mi te pot aminti sub formă de om
Simțul tactil anihila văzul, memoria, uitam aproape tot
Și asta mă dezvelea și mai mult

Nu am ce să fac, și-i povesteam mai departe
Cum că în camera ta din pricina copacilor lumina
Intra dezintegrată, spartă ca o scoică
Și dacă mergeam pe dușumea cioburile ei mă încălzeau
Era încântător, nu țineam cont de zi sau de noapte
De fiecare dată scăpam în tine ca-ntr-un câmp de maci
Nu știam ce să fac mai repede, cum să culeg, cum să rup
Ce fel de milă mă va opri sau poate doar să mă întind

Acum e seară și tot ce mai văd
Este cum îmi faci cu mâna de pe un peron
Atât mai văd, degete prin aer ca ale unui om care se îneacă