Un Lup ce-ajunsese numai piele şi os,
Căci câinii păzeau stâna straşnic de tare,
Se-ntâlni într-o zi c-un dulău arătos,
Puternic şi gras, rătăcit pe-o cărare.
Să-l prindă, să-l rupă în zeci de bucăţi,
O făcea chiar şi azi, ca-n multe-alte dăţi
Cu prăzile lui, dar acest câine vânjos,
Se-apăra, foarte sigur, şi el, curajos.
Deci Lupu-l abordă umil şi atent,
Făcându-i chiar un mic compliment
Că-i un tânăr dulău voinic şi frumos.
„Depinde, Lupule, numai de tine
De vrei tu să fii asemeni cu mine”,
Îi zise Câinele-atunci, foarte drept,
„Lasă azi codrul, şi fi-va-ţi mai bine,
Te-asigur, e-un lucru atât de-nţelept!
Nu vezi tu ce jalnici, mizerabili şi răi
Trăiesc în pădure toţi semenii tăi?
Să moară de foame, aceasta li-e soarta;
Nimic nu au lesne, nici masă uşoară,
Şi zeci de primejdii îi tot înconjoară,
Urmează-mă-acuma, şi viaţa ta-i alta.”
„Dar”, spuse-atunci Lupul, „Ce trebuie să fac?”
„Nimic, doar s-alungi pe milogi, cerşetorii,
Să-i bucuri pe-ai casei, scrutezi trecătorii,
Şi-i faci stăpânului veşnic pe plac.
Cât despre plată, vei primi, pentru zel,
Tot felul de oase, de pui, porumbel,
Şi multe cuvinte de-alint, dezmierdări”;
Visează deci Lupul fericirea, de-acum,
Şi-n plâns izbucneşte, cu înduioşări;
Da’n timp ce veneau alături pe drum,
Văzu gâtul Câinelui, într-un loc, că-i frecat.
„Ce ai tu acolo?” îi zise. „Nimic...”
„Cum nimic?!...” „Nu mare lucru... Un pic...”
„Văd totuși un semn, și-aș vrea să știu ce-i?”
„E semn de la zgardă, căci eu stau legat,
E urma de la rosătura ei.”
„Legat?” spuse Lupul, „Dar tu n-alergi oare
Când vrei?” „Nu, însă contează cumva?”
„Contează, amice, și-ospățul de care
Vorbeai, cu-acest preț, nicicând nu-l voi vrea,
Și n-aș vrea nici comori îngropate în stâncă”,
Mai spuse fugind, şi-acum fuge încă...