copacul se retrăsese un anotimp mai departe
ca și cum i-ar fi fost teamă... ca și cum mi-ar fi fost groază
legată la față cu respirația mutilată n-am mai ajuns să-i palpez inima
cântecul de arțari cu dulceață

așa că am mers în lipsă de oameni cu mine și fără de mine
pe lângă pădure... pe lângă viață cumva suspendată
de pupila adâncindu-se a unei frunze

!o ultimă călătoare ocupându-și locul de suprafață

și pieptul îmi suna gol
benevol aș fi fost cutia de rezonanță
pentru fiecare

cu exactitate poetică mi-aș fi potrivit ora cum și gesturile
într-o oglindă imitând vremea... găurile sale
în spusele străbunelor care neobosite își pândeau prada
la limita neîndurării

roșul ar fi izbucnit până la iubire
galbenul ar fi capitulat în moarte




hmmm! dar ce mai aveam eu în mine?!

foarte probabil

strada împotriva străzii... drumul împuținându-se
o rochie pe care n-o purtasem încă niciodată
5 nasturi argintii pe care urma să-i cos la o mână
să mimez ustensilul acela de marcat păsări în aer

mai ales tristețea
ca o fiară hămesită dând semne autoritare
că n-o să-și mai plece urechea la baliverne:
deci, o să muște definitiv până la mine!

în alte împrejurări aș fi fost sigură:
aici se trăia fictiv supralicitând totul
de dragul aplauzelor al invidiilor... al rating-ului.