Din izolarea mea,
am vrut să îți scriu cea mai frumoasă poezie de dragoste -
literele muriseră undeva, pe reversul unei foi din trecut.

Și-atunci am încercat un alt alfabet, fără litere,
compus din bule de aer care se spărgeau dureros
la fiecare intrare telepatică în câmpul tău energetic.

Până am înțeles că iubirea nu are nevoie de vreun alfabet,
că este cea mai înțeleaptă analfabetă,
o plictisește scrisul tremurat al vreunui june poet,
o plictisesc vorbele târâte prin miere și scrum
ale vreunui bard întârziat în ipocrizie.

De la un timp, în izolarea mea
a încetat oricare tremur melodramatic, zis poetic.
Supraviețuirea prin scris,
pe care au cântat-o prea mulți de la antici încoace,
îmi pare însăși Himera, ale cărei contururi de ceață
se pierd în cuvânt cum aburul în sloi pe un geam.

Și totuși,
cum himera ta parcă n-a adormit pe veci în sângele meu
și mă strigă, de dincolo de cuvânt, cu voce de sare,
ca o mare zbuciumată în cântecul înserării,
cum n-am decât o inimă, închisă în viața aceasta
căreia sper să-i găsesc un orizont,
cum povestea nu se încheie întotdeauna fericit,
n-am de ce să te mint, n-am de ce să mă mint,
las cea mai frumoasă poezie de dragoste
să pulseze în aerul rarefiat,
acolo unde numai îngerul poate să înțeleagă
remușcările tale,
neîmplinirile mele.