Ea arde ca un butuc de copac singur
Tăiat de trei bărbați cu salopete.
Are încheieturile murdare și ochii vineții.
Ea are dreptate: nimic nu e mai rău pe lume
Decât omul cu chipul împăienjenit
De lăcomie, de putere și de delăsare.
Se-aud vreascurile trosnind sub tălpi
Dar nimeni nu-i ascultă țipătul
De vrabie pătrunsă de săgeată.
Mijlocul subțire se frige de corset
Pata făcută pe pergament are gust de lichior.
“Am să mor în curând, se gândi,
Nimeni nu va auzi de mine
Câte furnici am cules în palmă
Câte fire de iarbă mi s-au prins de coamă.
Voi muri în curând și pământul ăsta
O să-și verse untura în propria-i mamă
Ca o salbă descheiată de la gâtul unui câine.
Fuga e o zeamă de cais cu sare
Pe buzele celui care nu mai are nici un Dumnezeu.”

Albul pielii se-nroșește, în aer plutesc bucăți de piele neagră

„Aș bea mai bine o otravă, dintr-alea strânse bine
De Shakespeare în cărțile în care oamenii nu mai scăpă
De moarte și de dragoste. Ar trebui să urăsc locul ăsta
Dar îmi vine să m-aplec ca pe-un sân și să sug lapte păgân
Din el. Îmi spumegă părul a umbră de ploaie
În spatele unui copac cu scoarța groasă, o ciocănitoare
Ticăie-n urechea mea dreaptă și mă scoală la viața
De fiecare dată când mor puțin.”

Nu mai arată lumea
Cum o știam odată. Lumea arată cu degetul spre groapă.