A fost odată ea.
Ea era ca o frezie,
tremura fericită când mișcam aerul
din jurul ei prin celar.

Când dormea în brațele mele, o întrebam
dacă există pe lume bărbat mai frumos.
Îmi spunea: “Soare!” și pe umărul meu
Soarele lin răsărea.

Și într-o zi, se făcu atât de frumoasă,
și întineri atât de mult
(cu câteva mii de ani și ceva)
încât am ucis-o. Dar ea îmi spunea:
“Hai, Soare!” și pe umărul meu...
(Continuă tu, cititorule,
prietene, frate și soră!).

Dar ea continua, tremurând fericită:
“Jumătate-de-înger-pe-jumătate-de-om
zi de zi se vor lupta în inima ta minunată.
Când va ieși îngerul din ea
Eu voi fi ca o frezie.
Când va ieși omul din înger
să-i dai să mănânce ceva,
apoi să se culce.
A doua zi va fi o zi grea la serviciu”.