Ei zic, tată, că dragostea este, în viață, taina cea mare, dragostea mea, unde ești tu, frunza doinei, doina verde din frunze boțite de primăvară, unde-i doina

Unde-s frunzele de frânt între degete unde-i zeama

Tată dragă, tată dragă, căci tata a rămas reperul meu de demnitate el rămâne adevărul care nu se usucă

Unde îți sunt tulnicele unde este oare dealul de ora două pârtia molcomă de unde se ridica fumul costișelor arse

Atât despre frunză ea are fruntea lată și taie cu moartea ei femeia în două o face să plângă și ea plânge atunci

Secretul femeii actriță de romance era foarte iubită și admirată reperul real și secretul este că s-a făcut

Peste douăzeci de ani o bătrână are resturi de tinerețe în riduri

Peste oase purta brățări

Osul ei acum pute

Are frici

Toți știm dar nu înțelegem că bătrânii se luptă la vreme cu vârsta cu anii cum pot se trișează

Eram duioasă zâmbeam

Și bărbații trișează și cumpără dar și femeile voalul iluziei cade pe fața zbârcită ce situație hilară

Cine să se teamă de ridurile care le sapă în față ca o plagă de lepră și atunci cumpără

bătrânețea caută trupuri mai tinere

disperarea

Unele adevăruri se percep odată cu anii

Am tot văzut cum bătrânețea frânge iluzii cu mâna cum cad porumbeii se înspăimântă frica le intră în inimi

Dar și trupul

Cuprins de îmbătrânire

”Deși de-abia îți știu numele”, vreau să rămâi aici lângă mine, frumosule, Tina, Tina, eu sunt Tina, și caii mei sunt șaptesprezece

Nu simt

Nu mai simt nimic, tată

Probabil inima mea plânge, ades, după doină, dar de brazi îmi e frică

Ce să spun acum despre vioară strigătul viorii strigă
după mine mă cheamă pe nume și marama cea neagră îmi
alunecă peste fața din copilărie odată îmi plăceau foarte mult oglinzile dar îți spun tată nu o să cumpăr la bătrânețe nimic niciun alt om

Îți urlu asta tătucă

Sunt actriță de romance dar îți zic

Se pieptănau duioase ultimele mele dangăte de femeie foarte tânără

Pentru că simțisem, în coastă, cum anii îmi băteau, în piept, foarte tulbure voiau ca să intre în os

Încercam să zâmbesc mai frumos

Și clopotele

Pe care nu aveam să le mai aud niciodată

Începeau să se-ascundă din turlă se făceau meri, departe,

Dar cum să te atingi de un măr care crește frumos pe colină

Nu m-am priceput tată pricesnele mă țin ca într-un giulgiu

Nu sunt foarte bătrână,

Mi-e frig...



(Dar

probabil

doina mă leagănă, în ea, ca pe-o fetiță.

cred că, de Crăciun, o să primesc,

iar,

prăjituri.)