Obiectele au ochi de jar, mai ales cărțile, cum spunea o prietenă.
Când privesc cum s-au demodat, prizoniere în imitații ieftine de piele,
în cartoane căptușite cu burete, în haină de supracopertă,
mi se tulbură ochii de milă, ca pentru niște copii.

Nu toate femeile scot cărțile la aer o dată pe an, la fel cum
tot ele nu curăță tocul ferestrelor, ci doar geamul,
geamul păcătos care ne inundă cu razele maculate cu praful gărilor și
așteptărilor, cu praful celor muribunde, cu file palide și litere
ce-și pierd identitatea, atrase în hârtie precum frunzele toamnei în pământ.

Povestitorul scrie, scrie tot mai repede.
Scrie, scrie tot mai la fel, până când ele nu mai au titluri.
Abia ce mă prind cu dinții de liana unei jungle, că imediat jungla
devine deșert, liana șarpe și eu călcâiul Evei mușcat de șarpe.
Eu scriu despre apă, apoi despre fântână, apoi despre găleată,
el scrie invers: găleata se varsă în fântână, fântâna seacă și apa se tulbură.

Nu toate femeile își scutură hainele de praf, și atunci
praful razelor dimineții în casa lor e doar praful anticarilor și bibliotecilor,
peste genele lor frumoase și închise, când stau de veghe și de rugă
pentru copiii lor buni și fără de noroc. Acest pământ, ținut în lumină.
Povestitorul scrie mai departe, cărți noi și fără de noroc.

Numai noaptea, peste pietrele din curtea bisericii, peste lespezile scrise,
cad raze de lună ca în grădina Ghetsimani. Raze curate.