Poate că în noi trăiește enigma,
Ochii mai pleacă după zile străine,
Ne-‘ntoarcem fluid și-acceptăm paradigma
La alte năluci, fluturând în cortine.

În taină se-adună fatalisme ce gem,
Corvoada de patimi flămânde și supte,
Iar toamna în pântec frunzărește blestem,
C-o doare sudoarea și cuvinte-s căzute.

Se scurge arama-i din ruinele verii,
Căci pașii-s pierduți și scrum sunt genunchii,
Prin secera lunii se scutură merii,
Iar basmul-și întide corolele-n rochii.

Prin ramuri foșnesc dureri vinovate,
Și-n aur se-ascund, iar, doruri uscate!