cred că a venit timpul să mă caut
deși nu mi-am dorit niciodată să mă găsesc
bărbatul disperat năuc și absurd
față în față cu truditorul diurn
dar de prea multe ori am cerut ajutor
ca să nu mă iau acum în serios
și mai cred că mi s-a întâmplat ceva rău simt asta
așa cum simt și femeia care stă la pândă în preajma mea
și fotografiază orice întâmplare s-ar apropia de mine
orice adiere de vânt sau poate o altă femeie
își înțeapă fotografiile cu acul
apoi le ține lipite între filele unui caiet
și ele se ofilesc și mor și se pierd

mă privesc speriat în oglindă
ca un horror fruntea mea ciobită
tâmplele albite fisurate de vânt
de fiecare dată vântul se transformă
într-un om de zăpadă
sau în țurțuri de gheață atârnați de sprâncene
și scânteiez desuet
ori de câte ori trece luna pe deasupra casei mele

de multe ori mă surprind cântând la chitară un cântec trist
care mă face să plâng
și nu știu cum
dar e mereu un alt cântec nou necunoscut
care se prelinge în mine dintr-o lume străină
de undeva din apus

cineva a muşcat o bucată mare din umărul meu
de durere rătăcesc drumul stupid
sau orbecăiesc în tine ca într-un idol cioplit
obosit de-atâta dumnezeire mă frâng
zbârnâi puțin și mă culc

nu-ți fie teamă odată și odată singuri ajungem toți