N-aș fi crezut, de mi-ai fi spus să fie
atâta potrivire, dar am simțit apoi
același gând, aceeași frază vibrând
prin jur, lumina mă inundă,
eu ochii mi-i acopăr să pot să văd
abisurile adânci și' ntunecate
din propria-mi ființă, în preajma unei sălcii
îmi plâng acut durerea, cu ține

în mine…

stârnesti furtuni ce vin
să curețe cu forță,
și cu lacrimi
și apoi șuvoaie tulburi se năpustesc în hău...

și cad...

și tu mă prinzi, chiar înainte
să mă izbesc de caldarâm
iar eu în vis cu forță,
cu mâinile de gât te strâng
că nu ai cum în doar o oră
să mă' nveți mersul, tangoul și iubirea

pe-o muzică de un albastru tu...
albastru eu...o mare de senzații
în care mă înec la acea oră,
și chiar și mai apoi,
mereu gândul meu pleacă…
dar, un copil nătâng mă trage cu un țipăt
rapid, la suprafață
ca să mai uit… tăcerea
mă apasă, singură zbor și ușor
ating plăcerea unui dor
ce țese' n suflet celulă cu celulă…
iubirea aceea născută ca să moară
cadavrele ce s-au trezit parcă la viață
și-au învățat apoi să umble
prin mlaștini și noroaie
în încăperea din joi de dimineață...
de unde am plecat prea des nervoasă și plângând
dar știu că ți-am lăsat schițat
un TU, zâmbind în fiecare joi,
tot dimineață
văzut de toți acei ce vin și mai apoi…
se întorc ca mine rând pe rând…

în a lor viață.