Am intrat de ceva vreme-n vacanță.
Mintea mea, nu, nu vrea;
se-nsoțește cu aerul și-mi dă povață:
„Fără aere, tinere! Aer mult, da!”
Iau o mină gravă,
ca-n preajma unui eveniment iminent,
dau povara deoparte,
respir adânc,
să-mi ajungă pentru toată lipsa de inspirație
în alegerea momentului prielnic pentru tăcere.
Aș risca o-ntrebare pentru floarea de nu-mă-uita,
dar s-a ofilit înainte de vreme,
cum se ofilește totul în fața orizontului întârziat,
mereu pustiu,
mereu la fel de viu și de neîmblânzit.
Risc, de-aceea, o chemare pentru timpurile ce-au uitat să vină,
o chemare senină și blândă,
cum sunt toate chemările din Săptămâna Luminată.
Cînd vor sosi acele timpuri,
le voi mângâia cu privirea, de dincolo de orizont,
grav și demn,
cum e bine să fie un om la sfârșit de vacanță.