fiecare zi o scară
urc și cobor bagajul ei
pentru puțin
trec pe lângă uși închise
uneori se aud tot felul de cuvinte
care nu pot fi așezate în vreun dicționar
zgomote imposibil de transmis unui suflet
cu greutatea prin lume
înghit mirosuri amestecate uneori îmi țin respirația
oamenii au mereu ceva de ascuns
nu și acest parfum al indiferenței
adesea trebuie să despic întunericul
cu forfecuța de unghii să-l îndepărtez
ca pe un eponichium lăsat să crească
la întâmplare un soi de lumină mălăioasă
îmi străpunge irișii mă doare firul de
iarbă găurind asfaltul ceața mă împiedică
să văd lumea cu alți ochi
asemenea mie coboară și urcă
doar când găsește de cuviință că
joaca de-a baba oarba e pe sfârșite
cu primul pas în lume mă transform într-o
generație fără niciun dumnezeu
pun ziua pe roți un troler de companie
hurducăind pe străzi
cât să întindă nervii unora mai fără chef
de-a asculta un pic și din refrenul existențial
nicio noutate urc în mașină bagajul alături
să nu mi-l fure vreunul pe la răscruci
blochez ușile
urc treptele meseriei încetinel să nu zdruncin orgolii
iau poziția unei femei office
mă ridic la baza nazală a șefului în mândria acestei zile
ca și în altele piscurile existențiale sunt deja atinse
nu mai sunt locuri și oricum ar costa prea mult
pentru un buzunar delicat
aspirațiile sunt steaguri implantate în carnea vieții neviață
tot ce-mi rămâne e să muncesc pentru ceilalți
de aici cobor spre ceea ce mai rămâne din rămâneri

odată cu mine îngerii urcă și coboară ziua lor
mai îngrijorați ca oricând
niciun pisc vizibil