Și un suflet
dacă este să se cunoască pe sine
trebuie să se arate
în propriul său suflet:
străinul și inamicul, l-am văzut în oglindă.

Ei erau buni, tovărășii, nu se plângeau
despre muncă sau sete sau îngheț,
au avut rădăcini de copaci și valuri
care acceptă vântul și ploaia
acceptați noaptea și soarele
fără să se schimbe în mijlocul schimbării.
Au fost bine, zile întregi
transpirau în vâsle cu ochii căzuți
respirau în ritm
și sângele lor înroșea o piele supusă.
Uneori cântau, cu ochii căzuți
pe măsură ce treceam insula pustie cu smochinele barbare
la vest, dincolo de capul câinilor
ca scoarța.
Dacă trebuie să se cunoască, au spus ei
trebuie să se uite în propriul său suflet, au spus ei
și vâslele au lovit aurul mării
la apusul soarelui.
Am trecut prin multe păduri multe insule în mare
conducând la o altă mare, pescăruși și sigilii.
Uneori femeile des consolate plângeau
lamentându-și copiii pierduți
iar alții i-au căutat pe Alexandru cel Mare
și gloriile îngropate în adâncurile Asiei.

Am ancorat pe țărmuri pline de scene de noapte,
păsările cântând, cu ape care au rămas pe mâini
amintirea unei mari fericiri.
Dar călătoriile nu s-au sfârșit.
Sufletele lor au devenit una cu vâslele și gardurile
cu fața solemnă a prorei
cu trenul cârmei
cu apa care le-a spulberat imaginea.
Însoțitorii au murit unul câte unul,
cu ochii căzuți. Vâslele lor
marchează locul unde dorm pe țărm.

Nimeni nu le mai aduce aminte. Justiţie.