mă strecor tiptil
ca un poem haiku
până în fundul sufletului meu
prin toată efuziunea instinctelor adormite
cobor tot atâtea trepte
câte întrebări îmi pun zi după zi
încercând să aflu
unde găsesc jumătate din miezul tuturor lucrurilor
să o așez lângă jumătatea din mine
sunt câteva biserici pe care
le vizitez în dorința de a crede și a nu cerceta
dar întotdeauna plec din ele
cu un preaplin al sentimentelor de vinovăție
uitându-mă în ochii copilului care cerșește la ieșire
umblu prin atâtea locuri de unde vreau să cumpăr liniștea
și cu sacoșele pline
mă opresc lângă ușile glisante
unde un zâmbet știrb imploră o țigară
pare că e crăciunul
bătrânul a primit mandarine și cozonac cu stafide
educație și informații
mi-am zis
sigur e un progres
dar tânărul delincvent mă întreabă unde greșim
și râde inocent
iisus este calea
iubiți-vă mult spune o bătrânică uitată între patru pereți
construiți cu sacrificiu și dragoste
pentru copiii ei depresivo- capitaliști
poate am nevoie de o vacanță îmi spun
nu văd eu bine
esența
oricâte tratate de inițiere
mi-au căzut în mână
la un moment dat
cea mai bună concluzie
a fost că miezul tuturor lucrurilor
este în suferință
și în capacitatea de a simți
până la capat
ultima lovitură de pumnal
ca apoi să te trezești zâmbind
a doua zi
și să inventezi povești frumoase
despre privilegiul de a fi
picătura din ocean
care așteaptă cu bucurie
să se evapore.