fumegă timpul în lemnele focului de tabără
se ridică în cruci multiple fumul aburul secunda

litere albe şi negre împletesc prezentul

pentru viitor
o scânteie
pleacă departe
ridică sistemele de ecuaţii pe care le va integra
în toate acele verbe pe care
vrând nevrând
le aşternem rostim
în acţiunile cu începuturi febril manifestate
şi cu finaluri diluate în gesturi neterminate

medicul din tâmpla aşteptărilor
taie ora în patru
profesorul lasă urechile timpului să crească
apoi trage de ele
la fiecare lecţie a profunzimilor

neînţelesul râde în pumnii plini
cu pietrele neşlefuite ale existenţei

preotul învaţă mireanul
să manifeste rugăciunea inimii
dincolo de icoană
el tace orb într-o stâncă
deschide ochii şi palmele se adună
cu încetineala unui melc bătrân
la pieptul fără de acoperire
în faţa trecutului

fumegă, tată, timpul copilăriei
în puloverul deşirat pe care
de atâtea ori
te ajutam să-l îmbraci când şopteai blând:
mi-e frig, Ană, mi-e frig...

ating timid velinţa
lucrată câţiva ani de-a rândul de mama
şi-n privirile mele renaşte

puloverul deşirat pe care
mă rugai în şoaptă
să te ajut
să-l îmbraci

nu mai ştiu,
tată,
dacă să râd sau să plâng
amintirilor

învaţă-mă să mă mint
nu mai ştiu.... nu mai ştiu...
cum
de ce
şi când
am pierdut
balonul de aer
colorat de glasul tău
tată

11 decembrie 2018