Noapte-apare-n părul ei de salcie,
Și-auzi cum fluturi morți
Își încep cenaclul de dincolo.
E-atît de neagră coaja pletelor tale,
Femeie de salcie... Încît mi-e de negăsit
Crucea mîntuirii unicului sărut.
Se-aud licăriri și șoapte de trecut,
Iar fluturii, tremurînd a uimire-ntristată
Nu mai găsesc nici ei
Sublimul momentului unui oarecare început.
Ai trimis aripile lor
Să mi se lipească de carnea din piept,
Să-mi foșnească a amenințare,
Să ne scuturăm degrabă
De zarva lacrimilor și-a fricii,
Ca două grele sălcii-ncîlcite la rădăcini
Pe cale să piară.