Stau și mă gândesc la o poveste veche în care zâmbetele erau copilăroase și puteam plânge în cadrul obscur al singurei camere rămasă aerisită din inima mea.Îmi amintesc și acum aerul acela îmbibat în trăiri fragede, mirosind a frică și aburind dor.

Nu credeam că a trăi este atât de obositor, atât de plăcut, dar totuși deținând puterea de a te distruge conștient prin fiecare speranță pierdută printre oameni.

Am visat.Am iubit.Am uitat.

Cheia raiului se găsește la un ceai fierbinte, servit cu două picături de regret, acompaniat de ochii părintești.
Ochii..a căror culoare seamănă cu iubire și cu..mult albastru.
Albastru pe care am reușit să îl pictez ușor forțat în dezămăgiri târzii și lacrimi sărate.