poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Apoi reîncepe forfota obișnuită
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-07-10 | | Înscris în bibliotecă de Maria Elena Chindea Îmi rămâne ceva întotdeauna când sunt singur, când apucând-o pe drumul inimii, urcând abruptele coaste ale memoriei, aleg dintr-o mocirloasă livadă lăturalnică, dintr-un trist sălciniș, un versant pierdut, un râu despărțit cu singuratice zgomote, sau o plajă, aleg ceea ce mai mult mă retrăiește, chemându-mă. Dar astă-seară, acum, în seara asta cu australe ferestre zgâlțâite, cotesc prin vântul rău de primăvară, o iau pe după colțul lui trufaș și, amorțit, mă prăbușesc în mijlocul unui agonic noiembrie. Iată capitala mușcată, pândită la cele douăzeci de mii de porți prin care nimeni n-a intrat. Mi-e dulce, în vreme ce plânsul mă arde, să știu că oricând, seara, una din ele pot s-o deschid. E galeria largă, salonul drag ochilor copilăriei din vis. Îmi aud pașii, îmi privesc ca niciodată urmele întipărindu-se în pulberea ecourilor pustii. E apă la moara amintirilor să umbli punând nume pe zidurile despuiate pe care atâția le-au susținut. Sunt acolo umbre încoronate care nu mai există, cai singuratici ce nu mai pot fi prinși, nimburi de aprinse capete retezate, armuri prin care aerul poate să iasă și aerul poate să intre, coifuri neputincioase, mănuși de oțel fără mâini. Vreau să mă așez, încerc, ca altădată să zăbovesc în fața jinduitei păduri a cutezătoarelor zeițe nepregătite, să desfac cu aceeași înfrigurare de faun verdele volan de frunze ce le ferește de arzătoarea mea poftă. Merg din spațiu în spațiu, din urmă în urmă, din tăcere-n tăcere de semne, și străbat inerentele saloane oarbe și le întreb, la lumină, de viața care le-a locuit, și plâng plin de speranță, plâng până în adâncile pâlnii ale urechilor. Dar nu, căci doar prelunga singurătate în penumbră, e locuitorul fricos al acestor încăperi unde o mulțime de pupile se aprind, alunecând nevăzut pe denunțătoarele ziduri pustii. Traducere Geo Dumitrescu
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate