am fost și eu cândva în Agora. mi-am însoțit maestrul
în căutare de rune și semne. noaptea
îl rezemam din priviri. se înverșuna diafan
să găsească ființele vii. țin minte - cuvintele se mișcau în eter
transformându-se în păsări cu aripi de hârtie.
existau și flori de mandarini și toate alergau
alergau după mine într-un cerc nevăzut pe pământ, argintiu
iar lumea se prefăcea într-un câmp de profundă insomnie.
îmi amintesc că am trecut de primele porți. de încordare
și din prea multă emoție mi-am pierdut respirația
într-un moment de beție. maestrul tăcut
a scos un fluier de os străveziu
mistuind în acorduri metafizice subtilitatea
celui mai de temut semizeu, gândul
înrămat în propria lui hemoragie.
nu am îndrăznit să rostesc un cuvânt.
straiele vechi au fost aruncate cu iuțimea focului frust
dezlegând astfel pactul de sânge, fâșie cu fâșie.
am înțeles că a fost acceptat. i se îngăduia să continue
mersul tăcut spre această magie. ca simbol
surâsul și lumina ochilor au fost pecetluite
ca produse fără regret. un joc de strategie.
o altfel de chiromanție. înaintam pe cale tăcuți
fără să știm că au început să ne crească aripi
de o culoare alb cenușie. sus muntele, jos apa de izvor
la răscruce cumpăna tinereții, câteodată
un imens carusel fără oprire. îmi fremătau nările
mă furnicau degetele mâinilor, mă simțeam captiv
încă de la începutul subtilului joc abuzat de profundul înțeles
al ațelor care îmi coordonau mișcările din inerție.
la orizont s-au adunat toți norii deodată
aidoma unor degete lungi lovind despărțitoare
rotocoale de plumb și corăbii de fum. maestrul se ruga
asudând cu lacrimi de sânge. cătă măreție în valea pustie.
am înțeles că norii din această poveste nu ploaia aduc
ci ”cohorte” de gânduri livrate pe-ascuns
altele decât cela care au fost arse din temelie.
mirosul pământului, electricii sori. mintea mea
percepea pe rând o altă dimensiune, o altă călătorie
privind da la distanță lumea răsturnată pe jos
se pierdea în adânc scufundându-se din ce în ce mai mult
în frunzele putrede ale propriei condamnări la gândire.
la răscruce, maestrul a schimbat un salut în tăcere cu vântul
ascultând cum susură, ca o melodie a eternității
apa din fântâna plină de energie. resemnat
și-a întors privirea spre mine zicând „e timpul
e timpul pentru o nouă alchimie”. trupul diafan
i-a fost cuprins de un vârtej de lumină
mulțimea de ființe vii l-au cuprins înadins
sorbindu-l ca și cum ar fi sorbit o ceașcă de ceai în grădină
la o oră târzie. pe pământ stoluri de păsări zăceau cu aripa frântă.
le-am furat tremurând, ascunzându-le între coastele inimii
ce au devenit fără să vreau de hârtie. peste câmp
pe o creastă a unui vârtej de lumină, ființele vii
dănțuiau în jurul mirelui prinzându-i în cunună
flori de mandarini. lângă el o făptură divină.
se numea poezie...

am fost și eu cândva pe Agora. mi-am însoțit maestrul
în căutare de rune și semne. din când în când
se prăbușea diafan. ca un semn prea tăcut
ca un sunet de pasăre dintr-o altă galaxie.