El înghite litere, ronțăie cuvinte și se hrănește cu poeme,
lumea se miră cum trăiește din pagubă,
cum stă toată ziua și noaptea la masa de fapt goală,
doar cu file albe, unele chiar scrise și îngălbenite,
are și o veioză demodată și prăfuită
pe care o aprinde din instinct și uită de ea.
Când orașul doarme el privește pe geam
și fumează o țigară cu fumul făcut rotocoale.

Într-o noapte i s-a deschis ușa odăii sinilii,
toate hârtiile au zburat care încotro
și nimeni nu s-a sinchisit să le adune,
nici chiar el.
A închis geamul și s-a culcat îmbrăcat
de parcă a doua zi trebuia să fie în tranșee
să cucerească orașul în care se simțea străin,

dar cine ar putea înțelege
cum se plimbă fantomele prin gândurile obosite,
dimineața fug și rămân câteva cuvinte frumos scrise
pe o hârtie găsită în pat, cine știe de când.

În rest spațiul e nemișcat și sumbru,
timpul trece pe lângă el grăbit.