Mireasa mea s-a așezat de acum în grădină
iar eu nu îndrăznesc să îi desprind voalurile de față;


E un fel de a te acoperi cu suavitate și de a dormi în ea, cum faci tu
leneșă;
o floare care curge peste mine întruna și mă acoperă;
uneori foarte roșie, sângerie, și molcomă, zilnică, lacomă, stacojie, așa ca durerea,
doar puțin să mai dorm la tine-n cămașă
voal de fecioară peste capul meu
și
coroana capului ei plin de flori.


Poate te-aș fi așezat pe rana mea foarte veche,
pe genunchii tăi să adorm din nou, ca pe-o insulă
Și ce urmă ți-aș fi lăsat, descoperindu-te ca pe îngeri,
și
cât ghimpe la glezne!
cât
brumar!


Draga mea,
este-o vreme de murit lângă păsări,
să răsară din noi foarte repede îngerii; pomii;
și căciula plină de licurici;
este
vreme de raiuri și îngeri cu cădelnița aprinsă
așa cum se duc pe cealaltă lume ranițele pline de piersici și pui
și eu,
adăstând la tine pe pântec; posac;
Este vreme să murim așa cum se duc strugurii în zăpada în care au zăcut.
de nuntă,
de moarte e vremea.
Este felul de-a zdrobi între glezne o stea foarte tânără
este vremea
de a-i face în fluierul piciorului un însemn.


Spune-mi,
din care sămânță a copacului ai răsărit, femeia mea roșie? alba mea?
Căci
Din carne îți răsare mai întâi un pom
din care se face apoi o grădină
Așa bărbatul se scoală din femeia lui și se naște
mai plin de venin
și
mai rece
Să îmi vii, Să îmi învii, Ți-aș fi amintit din nou din ce ești făcută,
Ca un felinar, ți-aș fi adus aminte lumina,
Din nou.
Să privesc, măcar o picătură, și-o tură, acolo unde a stat, frumoasă, mireasa
Femeia.


Spune-mi, cum să îți scriu despărțirea și carnea
din care ne tot despărțim,
de când ne-am născut, cu zăpada?
Nu mi-ai fost niciodată mireasă - cum eu nu ți-am fost defel carne;
Semănai cu o pasăre mare și albă, așa te-am vândut.
S-a mai liniștit înflorirea mălinului, iar eu mă duc mai departe,
căci m-am culcat la tine pe șold cam prădalnic
Gura ei, lăcomia și lenea

s-au spart.