poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-11-22 | |
baladă -
Într-o luncă rece dorul mă petrece iată el îmi spune de-o așa minune: Păstoraș cu naiul of, îi știu eu baiul de-o dulce mioară suflet de vioară el s-a îndrăgit; e un cânt șoptit văd cum ei vorbesc visele-și șoptesc… Și atunci, în seară, ea își prinde, dară glezna de o cale ce se-arată-n vale de un spin, piciorul; lăcrimat-a dorul plâns-a, dară, seara când s-a dus mioara... Apa iarăși seacă de mioara pleacă stelele se-ascund apa seacă-n prund și-a rămas păstorul așteptând cu dorul cu măicuța sa care-l mângâia… ”Vai, măicuță dragă, cea cu ochi de fragă iar mă arde teama…” și privindu-și mama astfel el îi zise astfel îi grăise… ”Ultima mioară a plecat, spre seară…” Știu, mai am trei sute prea duioase ciute dar cea mioriță mi-pare o troiță și o Cosânzeană ca o stea mireană fluieraș de fag, i-am cântat, de drag! i-am cântat din fag cântecel de drag și de dor i-am spus până când s-a dus până a apus să o plâng de sus! Oaia tot trecea n-moarte șchiopăta păstoraș plângea noaptea când trecea… negura o prinde sufletu-i cuprinde vin lupi să-ncolțească calea e drăcească răul o cuprinde pân` la ea se-ntinde să-i înghită iară suflet de vioară dulce mioriță pare o troiță... și o Cosânzeană ca o stea mireană… Of, eu mor, măicuță mă duc, olecuță de nu știu s-o iau viața și s-o dau ei care s-a dus parcă, la apus… S-o chem înapoi… că mi-e dor de noi stropii sunt iar grei pe afară, plouă tâmplele-amândouă nu mai pot visa fără oaia mea…. lupii-s niște zmei vor să-nghită iară suflet de vioară vor ca s-o înghită oaia-mi e rănită picături de sânge - blana ei le plânge vor să stingă iară suflet de vioară inima să-i pună la apus de lună! Scursu-s-au căi multe multe și cărunte Rătăcita oaie prin clar sau văpaie singură trecea păstoraș plângea ”Să nu ai hodină să nu ai lumină până nu-i afla miorița ta!” Și trecură anii răi ca și guzganii pe un strop de ape fără să se crape înălbiră munții prea înalți, cărunții oaia rătăcită nu mai fu găsită până într-o seară când păstorul, dară sub un măr s-a pus moartea l-a străpuns oaia-și căuta noaptea o trecea… adormit în moarte la acele soarte stins ca și un soare ce nu mai răsare… Și ca prin minune timpul îi răpune pe cei lupi prea răi ce scuipau văpăi pus-au iarăși lună să străluce, bună și cu două stele să sclipească, ele spre acea mioară de baci surioară cu câlți în blăniță și cu glas de viță… Și, cred, după moarte, dup-acele soarte, mândru au nuntit cerul s-a-nălbit cer cu două stele ca două inele sus ca să le stea și noroc să dea! oaia lăcrimând… păstoraș plângând… oile trei sute fiice prefăcute iară cea mioară suflet de vioară se făcu domniță blondă la cosiță i-am văzut luând soarele plăpând chiar pe ei pe mâini sfinte ca trei pâini preasfințite mâni` Și s-au însoțit atunci la sfârșit păstoraș de viță oaia - o crăiță și-i sărută-n seară gândul de vioară și-i îmbrățișează gândul alb de-amiază în acea viață ca o dimineață.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate