cu viața pe dos mă visez pasăre de lemn
aripile mi le sculptează întruna
artistul fără mâini
aerul îl suflă neîncetat spulberând voit sau nevoit
liniștea închipuită de un mental mereu prezent
în clipa de acum

ca o aripă frântă de încercări
sufletul ridică sacii de oase ascultă rugile îngerilor
apoi trupul aruncă brațele spre pământ
odată cu toate cheile necunoscutului
sătulă de cuvinte caut faptele
în toate cotloanele umanului

pisica neagră mă privește simplu
apoi îmi mângâie fruntea cu mustățile gândului
ceva se răcorește ceva se îndreaptă
metafora zilei se schimbă iar și iar
în adevărul copilei care știa să iubească
până la strigăt

cu viața răscolită de cuvinte inutile
mă visez câinele de piatră
care a uitat să latre spre marea neagră
a timpului biologic

zâmbește jenat
așa cum sculptorul l-a finisat odată demult
uitând să-i aștearnă pe chip mulțumirea
să-i stingă patimile

legat de soclu
ghearele și le lasă bătute de vânt
până și copacii încearcă toamna
să-i aștearnă la picioare frunze ruginite
îl colorează pentru o clipă
apoi fug la răspântii de drum
sub tălpile indiferente ale oamenilor

peste toate aceste iluzii sufletul
există fără a putea fi definit de om
și atunci mă întreb
cum putem defini viața?
cum putem defini moartea?
probabil că ne salvează dualul
cu sabia lui cu două tăișuri

e un scald continuu într-o apă care
uneori dărâmă fântânile de nevoi
și le transformă în mare

alteori stă cuminte printre inelele fântânilor
și fură soarele și luna
după cum pământul răsucește trupul fântânii
în rostogolirea lui permanentă
printre fragmente de timp năuc

Anne Marie Bejliu, 3 noiembrie 2017