menirea lacrimii e ca să plângă
din ochi izbind obrazul, către gură
amaruri zic lasciva lor tortură
ori bucurii, la Dumnezeu pe lângă.

în zori zeiește neagră-n noi fiertură,
cafea-n șoptirea visului, nătângă
zvâcnind de vorbă-n piept, în partea stângă
spre cer, pământ, spre-a zării tăietură.

de haz privirea-ți varsă încă apă
sărată de s-o torni în demâncare
sub zodia tenebrei în plecare
când orizontul către soare crapă.

sub slava ce lumini în mine-aruncă
în văzul meu ești tu, ca o poruncă...