Când la început spiritele dorm nu le trezești din vise ci le privești adâncul
cum trebuie să atingi sunetul fiecărui instrument din orchestra minții când toată lumea ascultă
subconstientul talazuri pe țărmuri infinite din sfere spirituale atente
în irealitate este totul inprevizibil să nu ști niciodată când te cheamă abisul
cine cunoaște Adevărul este imprevizibil în dimensiunile irealitații urbane
poate că mă simt deranjat de gravitație de disconfort molecular ultim
dar atunci când alerg pe țărmuri însorite pavate cu argint tremur

trupul devenit inert accentuează absurdul
cumva să nu-i uiți niciodată numele și mai rămâne din tine doar sclipirea ochilor ce călătoresc o eternitate
că răsare soarele pentru ultima oară și în același timp apune nu contează când te trezești dintr-o dată cu inima bătând înebunește pe o parte albă
afară în lume fără pilule și induceri complicate cu visul pe zâmbet incă umed
gravitația nu mai este deranjantă și simți nevaia să alergi prin apă
să alergi după sirena ce inoată în marginea albastră nebună

prin sticla viselor realizezi cât î-ți este de sete, de nuantele planetare ce reflectă cerul în infinite expresii perfecte
atunci când de o parte este soarele si de cealalaltă întunericul
ca prin fântâna de lumină creată de impactul Universului te lasi căzut în abisul plăcerii că tot ce simti este adevărat și se simte
că zbori odată cu cerul precum Heruvimii și simți cu toate celulele intunericul

când privești orizontul prin fântâna de lumină cu centrul inexistent pierdut în epicentru dizolvat dispărut convins de Adevăr în sensul cel mai pur al simplității Lui
lumina Giulgiului timp să atingi cristalul alb al clepsidrei Pământ că tot ce visezi este adevărat și se simte

și vei sti cine-I Creatorul
în iluzii perfecte de lumi Heruvime dintr-un sine adânc fără limite
ce călătorește o eternitate dacă nu fuge