Am coborât aici să-mi spun oful.

Aici, dacă îți este foame, poți să muști din marmură.
Dacă îți este sete, poți să te saturi doar cu umezeala.

Mă așez puțin (pe ce?), dar nu am răbdare.
Mă ridic repede, ajutat de o cruce
(nu știu exact, pentru că nu pot citi ce scrie pe ea),
o cruce născută acolo,
din mamă prea rece pentru gheață
și dintr-un tată adânc.
Dacă nu o fi cumva doar măturoiul
cu care se împrăștie totul
când se va termina soneria de la ușa timpului.

Déjà-vu,
minima credință de care mă mai agăț:
durere.

Aici este rece peste puterile unui cojoc.
Așa o fi și în spațiu, îmi zic.
Aceeași tăcere și atâtea stele-oase
care cândva vorbeau pe limba lor de stea,
chiuiau de la rotații,
iubeau planetele pe care le încălzeau.
Acum lucesc din depărtări,
cine știe cât de moarte.

Ies.
„Totul va rămâne cu tine
ca un echipament de astronaut”,
îmi va spune, schizofrenic la ureche, amintirea
în fiecare moment de fericire.

Îmi dau seama acasă
că am uitat să-mi spun
osul —
pardon: oful —
în acel ecou insalubru
pentru iubirea de zi cu zi care mă ține în viață,
cu atâtea oase în preajmă,
vii sau.

Ce dacă nu mă auzea niciun oscior?
Ele oricum continuă să lucească
în felul lor de a fi stele.

Cel mai bine ar fi fost
ca altul să fi scris toate astea.
Acum știu: de-aia m-am ridicat așa repede,
ajutat sau nu de neputința
de a-mi citi numele.

Cel mai bine este fără timp.