ceva care doare
ceva care te-nflorește
face înconjurul eului
cu 100 de bătăi pe minut
e casa mea e Acasă
peticul invizibil în care naivă și
încrezătoare și-a pus rădăcinile o narcisă
ca orice toamnă să poată sosi liniștită
e Copilăria mea
chipul Sfinților pe care
fără niciun sentiment al păcatului
fără nicio vină
îl dezlipeam din Biserici ....
sunt merele aurite din povestea fugită în realitate
cu toate fulgerele lor tandre
cu botezul prafului în ploaia strecurându-se
printre roțile carului de foc
printre degetele mele
când simțeam mâna puternică a Mamei:
peste cortul nostru se lăsa nestingherită Lumina

este ceva-ul acela care te inundă
fără să te fi pregătit în prealabil
fără să fi fost pus în gardă
fără habar să fi avut
mecanismul estetic vital activându-se la
țipătut tuturor orfanilor lumii și
fiecare dintre aceștia este fratele tău

...senzația concretă
a mângâierii
a nerisipirii
a cântecului discret de leagăn
poate numai aceea a silabei în veci rostită
atât de vie


**
oamenii
își construiesc scări
atâtea orgolii
nu se mai satură să
tot coboare
își amanetează
sângele
golul cuvintelor
orice absență
se fac a nu intui
consecințele însingurării


***
ca să văd Cerul
atâta zgomot a trebuit
să dau la o parte și
erai mic
Doamne
așa de cuminte că
n-am știut decât să
te iau în brațe
așa pământoasă cum sunt
așa de departe
ți-ai făcut loc și
de atunci
n-ai mai plecat