aici nu-i vorba de mine, sau despre cum ar trebui să ne mișcăm ca să fim plauzibili
acel zid pe care ți-ai imprimat urmele palmelor tale, acel zid care ți-a îngrădit existența
acum nu mai există, știu că nu crezi, ai rămas cu impresia asta
sufletul tău mutilat, inima ta rănită de moarte
un trup vlăguit nu mai are ce pierde
când privești o pasăre în colivie, spune ce vezi
pentru cine să cânte și de ce, mă rog, ar trebui să o facă
când nu mai ai aer scoți capul pe geam
nu te mai interesează cum e timpul afară
dacă a nins ori dacă rândunelele încă își mai fac cuib
cred că așa a simțit frate-meu când și-a tăiat venele
când l-am întrebat de ce a făcut-o, a dat din umeri și atât. uneori
ți se pare prea mult, chiar dacă, pentru a fi pe val
trebuie să te trezești un pic mai devreme
din ce în ce mai devreme, până când observi că nu mai poți să observi diferența dintre noapte și zi
e patru dimineața și vezi soarele cu mustățile lui țâșnind înspre cer
noaptea, luna ți se pare o meduză albastră
nu-i simți veninul
pentru că el deja este în tine de când te-ai născut
cum am spus, aici nu-i vorba de mine. cine sunt eu ca să judec
aici e vorba de altceva, despre iarbă
despre nisipul pe care îl țin în pumni
și nu pentru a lăsa vreo cine știe ce dâră. tu
poate crezi că mi-e frică
nici pe departe
am văzut atâtea, am mâncat destulă pâine uscată
am iubit am plâns și am râs suficient de mult
încât să nu mă mai doară nimic
dar tu?

eu atâta te întreb, ce argumente ai
vino cu ceva credibil, cerul va fi același în orice condiție