La capătul drumului animalul se îndepărtează de mine,
poverile carnale se îndepărtează văzând cu ochii
palpez conturul sufletului nestingherit de lucruri
care cotropesc aroma pământului cu prisosul lor.

Memoria devine enciclopedia potecilor
risipite în ordinea firească a trecerii
prin marea difuză a căutării de sine,
din când în când o răsfoiesc cu ochii
lui Homer și formele vagi se limpezesc
ca viitura îmblânzită în zăgaz de piatră.

Sunt oglinda în care converg punctele cardinale,
ecoul și țiuitura care m-au născut,
aspirația în cămașa antijeg a devenirii,
amintirea cercului rostogolit fără grijă
printre ciulini în opoziție cu vântul,
lumina și umbra care mă urmăresc
până la epilogul piesei.

În buzunarul de la piept port imaginea copilului,
talisman pe cărări părăsite de pași,
paingi stăpâni în coliba poveștilor nesfârșite
care mă desfătau cu dragoste discretă.

Timpul nu mai are răbdare,
anotimpurile născute prematur
stropesc caldarâmul fierbinte
până se înroșește albul ochilor
și mor la adierea primului strănut.

Orologiul coșavei anunță urletul lupului
dedat la glas nevinovat de miel,
inima tremură cum acoperișul de tablă
sub plesnet de ploaie,
limba de clopot bate rapace în amintiri
ce scot capul în tenebrele prezentului
și-i tot mai departe tropotul cailor
în pusta fără orizont.
Susurul imperceptibil al cuvântului rătăcit
în urechea serilor cu lună plină
descifrează tabloul obscur al copacului tuia,
târâș printre cârșii cu dinți ascuțiți
ca poanta într-o epigramă antologică
până în gara prin care nu trece niciun tren,
doar ecoul locomotivei însuflețește trecutul.
În zadar strâng resortul ceasului din perete
cucul nu se mai cheamă pe sine,
e ca și cum aș încerca lumina cu geana.

Mă văd obligat să abandonez tristețea
în pântecul Iordanului, primesc
bucuros gerul să-mi colinde prin oase
cu uimirea copilului în fața bradului de Crăciun
sub care clovni cu mușchii feței destinși
se țin de ghidușii nevinovate.

Toamna mohorâtă
îmbracă straie în culori pastelate
cu o sută de începuturi și niciun sfârșit,
vaietul se metamorfozează în cri-criul greierului
din răzorul luminat de maci.

Trag la măsea, cu sete,
ultima picătură de biografie
și fredonez: a fost frumos.