poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-06-29 | |
Odată trenurile treceau spre Avanahh, pline de lampioane cu ghirlande și de copilași,
noi dormeam, liniștiți, printre ei, printre baloane cu albastru și alb, până ni se făcea frică de întuneric; tremuram, închideam ochii, știam că pe afară se făcuse un întuneric deplin; chiar și la tine în brațe îmi era frică de întuneric; poate tu ești chiar întunericul, îți ziceam, ca să nu mai îmi fie atât de frică de noaptea de-afară, și nu știu nici acum de ce nu ai râs, atunci, tu de ce nu a râs niciun copilaș, atunci, de gluma stupidă, ai început doar să tremuri să mă îndepărtezi și să tremuri ascuns și ucis; să mai stăm o vreme aici... să mai stăm... să mai rămânem o vreme aici, să ne ungem ochii cu mir și cu basme, și de la tine din brațe, balonul, făcându-ți semne și ridicându-se moale, plutind (împrejur) baloanele (ca niște pământuri fragile), plângeau, se spărgeau pentru noi; înțelegeam, se ridicau împrejur baloanele, odată cu frica; nouă ne era frică, pe atunci, de Dumnezeu și de întuneric; eram credință și aer, însă ne era frică de întuneric; și de răul din lume; chiar și de oameni ne era foarte frică; nu mai țin minte cum era să fumăm disperare, aprindeam țigareta și eram împreună; stăteam cu nasul lipit pe geam se derulau clădiri și mioare, păstori obosiți împingându-le departe de calea ferată; și nu știai cum urlam din prea multă însingurare, cum te voiam lângă mine, atunci, când zisesem prostia. Odată trenurile treceau spre Avanahh, pline de ghirlande jucăușe și albe, luminând ca steluțele, copii se jucau la noi pe picioare, noi adormeam, liniștiți, printre ei, printre baloane cu albastru și alb, uitând că ne era frică amândurora de Marele întuneric; și am adormit împreună, ne-am culcat peste atât de multă tristețe și totuși atâta lumină erai tu, dragul meu, și picioarele tale, cu copiii de pe picioarele tale, atunci, înainte ca despărțirea să ajungă la destinație; înainte de ziduri și frici; spune-mi! cu tine voi călători? printre copilași foarte mici ne vom pierde? și printre baloane în alb? zac cu nasul lipit de un geam, și te-ascult, odată trecea pe aici un tren foarte sprinten, și eu stăteam, ca o mireasă, pe picioarele tale; oare de ce nu mă mai văd eu cu tine, ancoră desprinsă, voalul meu de dragoste, sovonul, mătasea și chinul, omul care întâi m-a purtat? am spart toate geamurile toate trenurile și baloanele ascult.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate