clipa aceasta ca o nostalgie letală
căreia nu mă pot sustrage
decât cu prețul de a trăi
în locul altcuiva
căruia îi este indiferent
dacă se cuvine să plângă
să ațâțe lumina
indolent să ucidă să aducă la viață
desculț mai apoi să intre-n întuneric
dar mie îmi pasă
merg pe drumul acesta prăfuit
un drum de țară poate
o fâșie dintr-o imaginație
într-o seară de vară
într-un mine
cu piersici cu cirezi stranii și glasuri subțiate

aș putea alerga fără să te găsesc

te-aș putea găsi și

atât

drumul ăsta prăfuit
într-un sfârșit de iubire sau de calendar
niciodată începute
drum cu priviri speriate de păsări verzi și ierburi înaripate
pe care singuratici cresc smochini
dornici cu tine să împartă
crăpăturile cerului
toată nerodnicia
tot păcatul
drumul pașilor pe care
nu eu îi conduc...
nu mă opresc nici acolo unde
orchestra se face nevăzută
Dumnezeu moare
în catedrale
pe o margine
într-un om
clipa asta letală care
mă întoarce în mine
cea supraomenească
cea aurie cea nostalgică cea subțiată
gata oricând vie să moară
să rămână în sine