Sub arborele timpului
se odihnea trecutul meu,
cred că adormise obosit,
pentru că l-am pus să-ți povestească
despre neroziile mele.
Când am greșit verbul a face
și nervii ți-au ridicat tonul
de au zăngănit cheile intime,
a deschis un ochi, m-a privit,
a zâmbit trist, s-a ghemuit,
a bolborosit ceva cu spatele la mine
și s-a acoperit cu umbra altor zile.
După ce ai plecat până mâine,
a dat o pasență simplă
despre diferențe de conjugare
pentru verbul a fi.
Înfometat, a scuturat arborele,
a cules greșeli și regrete
pe care le-a înghițit, să le uit eu
și a trimis o scrisoare memoriei.
Am refuzat să-i răspund
dacă tu mă dori.