„Măr” i-am spus mărului; mi-a spus „minciună”,
„Șoim”, șoimului, să strige-n neputință.
Cometă, – cartea asta ca-ntr-un sicriu te-adună.
Rescrisă-a zecea oară iubirea ia ființă.
Și carnea mea, de-asemenea, e-o carte neciteață;
Cine genunchi citește ca orizont? Mi-e jale,
Lehamite de slavă și silă mi-e de viață.
În verb își află carnea nesăbuita-i cale.

Începe iarăși totul. Concluzia s-aștepte.
Căci sterp poemul poate da roade din belșug.
Nu stă temeiul vieții în scrieri și percepte.
Exist cu-adevărat când mă distrug.

În graiul poeziei vorbește poezia:
Aici e împlinirea și mersul spre sfârșit.
Dar a vorbit poetul: și iată-i erezia.
De viu va arde-n flăcări, crezându-se primit.

Eu n-am călcat pe urma instinctului: spre mine
Lăsat-am întâmplarea să mă conducă. Eu
Un rol de-a doua mână în viață-mi joc, știu bine;
De ce anume, – știe numai poemul meu.

Mor zilnic spre a rămâne necontenit lucid.
Poemul meu, el singur pricepe cum se poate.
E liber să nu-i pese dacă mă sinucid.
Îi sunt doar testamentul, el este-n libertate.


Traducere Virgil Teodorescu