Îmi leg pe cap cernita mea năframă
Când mă întorc acasă din străini
Și-alăturea de mine, eu ca mamă,
Îmi port copiii dragi care în mâini

Câte-un puiet aduc să îl sădească
În fața porții cum era odat'
La casa veche, casa bătrânească,
pierdută într-o margine de sat.

Sub nucii puși de străbunica
Am învățat să merg și să mă joc
Când nu știam ce-i grija și ce-i frica,
Ca-n vântul cald un fir de busuioc.

Și leagăn îmi făcuse tata-mare
Legat de creanga groasă, ca apoi
Când mă duceam la horă, fată-mare,
Sau hoinăream cu fetele-n zăvoi,

Din el a geluit o bancă nouă
Și-a pus-o-n umbra nucului vecin...
Eu mă-ntâlneam cu dorul până-n rouă,
Nici nu știam c-avem și țintirim.

Cu valul vieții am plecat de-acasă,
Ce bucurie mare-n măritiș...
Am fost fecioară mândră ca mireasă
Dar anii mi-au trecut târâș-grăpiș.

Copii și griji, nevoi și alb în plete,
Și văduvie, și prea mult amar,
M-au dus în lumea largă și regrete
M-au însoțit peste străin hotar.

Din nucul ultim au făcut sicrie
Pentru părinții morți de-atâta dor.
Azi eu mă-ntorc pe-aproape de chindie
Să priveghez plângând la capul lor

Dar mâine-n zori, până să-i duc la groapă
O să plantăm doi nuci ca de demult
Cu lacrimi am să-i ud în loc de apă
Și dacă bine inima mi-ascult

Am să rămân aici în casa veche
Cu pruncii mei, să-i priveghez, să-i cresc
Și să le cânt de dor pe la ureche,
De casă și pridvorul părintesc.