sunt un om slab, nu rezist tentației
de a mă îndrăgosti, iar și iar, de felul
în care știu stelele să se stingă atât de
ușor, de felul în care explodează ele în surdină,
într-o liniște cu adevărat cosmică, într-o
singurătate cu adevărat desăvârșită

nu rezist tentației de a număra stelele care lipsesc,
astfel îmi petrec timpul, astfel simt că îi dau o utilitate
nesemnificativei mele vieți; felul în care înțeleg ele
să plece e cel care mă fascinează, se dilată până
când toți ceilalți realizează că nu le mai pot ajuta,
că melancolia care le-a cuprins e o stare contagioasă

ceea ce percep s-a petrecut cu mult timp
înainte de a mă naște, ceea ce ajunge la mine sunt
valuri concentrice ale unui timp tulbure
și la care am privilegiul de a asista; da, sunt un om
slab, sunt un om care numai astfel poate privi în trecut,
cantonat într-un prezent despre care vor afla toți
ceilalți care vor veni după mine

așa știu eu să mă îndrăgostesc, căutând urme,
căutând rămășițe din povești deja petrecute,
mă îndrăgostesc pe suprafețe vaste și de ceea ce
ochiul uman distinge ca o mică scuturare a eternei
expansiuni a cerului, a eternei lui prefaceri,
hotărât, mereu hotărât să caut ceea ce e nesemnificativ
într-un spațiu în care vidul e elementul primordial