nu ești mai mult de atât,
nu mai înalt decât un cais care a înflorit prima oară,
nu mai larg decât o fereastră care se închide pe dinăuntru,
nu mai are nimic să îți spună

îți vor pune lacăte,
îți vor pune căluș,
cine să te deschidă, cine să te asculte,
ehei, fierătanie, sufletul tău e un piron,
vom scrijeli cu el această cruce,
aici s-a ascuns după ce a refuzat să mai fugă

l-au înfășat cu pământ
și el abia atunci a început să respire,
așa chircit
prietene i-au fost rădăcinile,
urmele lor

l-au dat câinilor,
l-au dat spurcăciunilor,
l-au dat tuturor diavolilor,
boala a fost cea care l-a luat
bucuroasă,
scoală, am zis, ieși din trupul ăsta,
ia-ți hoitul tău și umblă,
până la asfințit mai e timp

treci tu,
tot treci,
nehotărât ca apele care vor să
escaladeze un fel de umăr desenat în aer,
un fel de amintire a lui
când atât de alb se descoperea,
ba nor,
ba un râu
care poate fi traversat în timp ce te prăbușești până în dreptul
rotulelor

te urmează mirifica ta cohortă de frici

atât de mult
își doresc să fie străpunse
ba de lumină
ba de pumnal,
uite pieptul, uite pieptul, apasă aici, peste inimă,
auzi glasul lor tot mai subțire,
un capăt de care tragi
și vezi cum te deșiri,
tot ce rămâne în urmă
nu te mai atinge

atât de mult nu a venit

nu poți păstra din vis partea care nu te hrănește,
nimeni nu mai are de ce să se ascundă,
e loc pentru tot:
și de ceea ce ne lasă indiferenți în timp ce murim,
și de ceea ce ne luminează când încă simțim că ne pasă,
e vremea să fie liniște
până la final, patul ți-a luat forma trupului,
te scufunzi,
va veni o vreme când te va acapara
și asta ți se pare extrem de firesc

(nu sunt faruri la marginea lumii,
nu sunt magnolii care au uitat să înflorească,
să ne odihnim fără nici un fel de părere de rău)

pasul acesta, un pas, încă unul,
treci tu,
tot treci,
o, uite șirul tău de pași, nenumărați pași, infiniți pași,
ceea ce lași în urmă nu te mai cheamă,
nu îți mai cere să râzi,
râzi și tu, animalule,
un fel de părere de rău
care nu are unde să se mai ducă

nu mai mult de atât,
un fel de om care nu a știut cât e trupul lui de întins,
cât loc are,
bate și ți se va deschide,
strigă și vei fi auzit,
plângi și îți voi da și mai multe lacrimi,
de ce mi-ar păsa
și cine să se mai întrebe atâta lucru

îți vor pune lacăte,
îți vor pune căluș,
degeaba, dincolo de zidul acesta
nu mai e nimeni