s-a săturat timpul să-mi răsucească țărmurile
peste toate tăcerile origami aripile de înger apără nisipul
dintr-o clepsidră ciobită demult risipită
prin aceleași buzunare zdrențuite ale iubirii
prin ele văd iar și iar începutul și sfârșitul în care
mama îmi spune să mi le cos sau
măcar să strâng de niciunde și de peste tot zdrențele
în cusătura fină a înțelepciunii pe care încep să o privesc
la fel ca orbul din poveștile de duminică ale bunicilor

plecați către soare răsare
îi aud cum cântă ca într-o șoaptă a inimii unice
toate ecourile în care mă pot regăsi
undeva cândva îmi voi așterne țărmurile în altă parte
unghiul în care cuvântul dintâi surâde
mă atrage neîncetat prin vocea Lui

pornesc din acum spre acum măsurându-mi privirea
prin ciobul lăuntric pe care-l păstrez mereu amintire
a unui trecut pe care nu vreau să-l uit

uneori alunecă spre genunchi și mă obligă
să-mi plec metaforele
până la rădăcinile care-mi descriu mereu
alte hărți unice hărți ale drumului

le sărut noii muguri de frunză și calc apăsat pământul
ca într-o legendă anume clădită pe iubirea de mișcare
întru adevăr

mă opresc arareori pe pragurile noduroase
pentru a-mi lăsa spiritul să salute soarele
atunci când coiful lui îi atinge imaginar lumina

risipită sau adunată pe crucea dăltuită în piatra de hotar
dintre viață și moarte

mă rostogolesc în voie printre cuvinte
undeva în sferele de lumină coborâtoare prin razele lui
pasărea spin îmi ridică sufletul apoi îl lasă
pe altarele vântului

înțeleg acum că răscrucile furtunilor se roagă
și prin mine
pentru taina tăcerilor origami

din mâinile meșterului zboară cocorii
ca o rugă a filelor vieții pentru vindecare
prin zborul inimii cu o singură aripă de sânge

Anne Marie Bejliu, 1 ianuarie 2017