poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ a învăța să dialoghezi cu sine sau cum să faci o breșă într-un zid interior
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2016-10-08 | |
1.
Nu mai e nimic de făcut, de împachetat, de străpuns cu degetele. Inima nu mai bate. Ție îți scriu, dintr-un lazaret unde mă simt abandonat. Am cu mine câteva poze de pe vremea când te iubeam. Te știam cel mai mare vrăjitor, opreai timpul. Puteam să-ți sărut umerii fără să îmi fie rușine sau teamă. Îți șopteam că noaptea numai pe noi ne așteaptă. Lungă. Pufoasă. Caldă și nesfârșită. Lazaretul meu e o groapă unde îmi îngrop tristețea să o am și mai târziu, când îmi va fi foame de tine. Ceilalți au aruncat cu var-stins, de jur-împrejur. Au pus var-stins și în jurul inimii mele, să nu se mai poată apropia cineva. Nu îți spun cum mă simt. Nu îți spun ce gândesc. E târziu, toamna cade peste noi și nimeni nu știe cum să ne vindece. 2. Ți-am spus că urmează să plec. Uite, de ceva timp mă pregătesc de o călătorie imaginară. Mi-am strâns dragostea într-o batistă pe care urmează să ți-o flutur din geam. Mi-am călcat câteva cămăși, toate albe. Am să ți le pun într-un plic, ți le voi trimite de-acolo să îți povestească de mine. Să ai ce îmbrăca de fiecare dată când vrei să-ți amintești cum miros. O să plec singur. O să plec fără tine. E un tren care oprește pe strada mea și urcă la cer. Tot urcă, tot urcă. Cu el voi pleca. Ia cu el copaci cu tot cu păsări. Știe că și eu sunt tot un fel de copac, uite, mi-au crescut ramuri din piept. Sunt năpădit de omizi încărcate de teama că o să te pierd, în cele din urmă. Voi pleca fără tine. Tu nu ești să îmi pot lua rămas-bun. Te-a luat toamna de mână și te plimbă prin ploaie. 3. Marea pe care am văzut-o amândoi nu e marea privită de toți ceilalți oameni. Cum nici Luna nu e aceeași. Noi am văzut marea printr-un ochean cu care poți scormoni sufletul. Sufletul mării e un fel de dragoste care ne arde pielea. Și mușchii. Și oasele. Are doze letale de otravă. E o sticluță dintr-un parfum misterios care te poate ucide. Ne topește, după care ne inventează la loc. Marea știe cum facem noi dragoste, atunci când ni se face frică. Luna e și ea complice, să-i țină de urât. Iar noi facem dragoste ca și când urmează să murim înainte de a simți cum ne scutură toamna, din toate frunzele.
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate