1.

Nu mai e nimic de făcut, de împachetat,
de străpuns cu degetele. Inima nu mai bate.
Ție îți scriu, dintr-un lazaret unde mă simt abandonat.
Am cu mine câteva poze de pe vremea când te iubeam.
Te știam cel mai mare vrăjitor, opreai timpul.
Puteam să-ți sărut umerii fără să îmi fie rușine sau teamă.
Îți șopteam că noaptea numai pe noi ne așteaptă.
Lungă. Pufoasă. Caldă și nesfârșită.
Lazaretul meu e o groapă unde îmi îngrop tristețea
să o am și mai târziu, când îmi va fi foame de tine.
Ceilalți au aruncat cu var-stins, de jur-împrejur.
Au pus var-stins și în jurul inimii mele,
să nu se mai poată apropia cineva.
Nu îți spun cum mă simt. Nu îți spun ce gândesc.
E târziu, toamna cade peste noi și nimeni
nu știe cum să ne vindece.

2.

Ți-am spus că urmează să plec. Uite,
de ceva timp mă pregătesc de o călătorie
imaginară. Mi-am strâns dragostea într-o batistă
pe care urmează să ți-o flutur din geam.
Mi-am călcat câteva cămăși, toate albe.
Am să ți le pun într-un plic, ți le voi trimite de-acolo
să îți povestească de mine. Să ai ce îmbrăca
de fiecare dată când vrei să-ți amintești cum miros.
O să plec singur. O să plec fără tine.
E un tren care oprește pe strada mea și urcă
la cer. Tot urcă, tot urcă. Cu el voi pleca.
Ia cu el copaci cu tot cu păsări.
Știe că și eu sunt tot un fel de copac, uite,
mi-au crescut ramuri din piept.
Sunt năpădit de omizi încărcate de teama că o să te pierd,
în cele din urmă. Voi pleca fără tine.
Tu nu ești să îmi pot lua rămas-bun. Te-a luat
toamna de mână și te plimbă prin ploaie.

3.

Marea pe care am văzut-o amândoi
nu e marea privită de toți ceilalți oameni.
Cum nici Luna nu e aceeași. Noi am văzut marea
printr-un ochean cu care poți scormoni sufletul.
Sufletul mării e un fel de dragoste
care ne arde pielea. Și mușchii. Și oasele.
Are doze letale de otravă.
E o sticluță dintr-un parfum misterios
care te poate ucide. Ne topește, după care
ne inventează la loc. Marea știe cum facem noi dragoste,
atunci când ni se face frică. Luna e și ea complice,
să-i țină de urât. Iar noi facem dragoste
ca și când urmează să murim înainte de a simți
cum ne scutură toamna, din toate frunzele.