uneori mă apropii prea mult de oameni
de cei îngropați în mine mi-e cel mai dor
de umbrele lor vii în care mi-am închis plânsul

în căsuța din cer mama și tata cosesc iarba
vântul le mângâie fețele arse de soare

din doi în doi așa se numără
numai din doi în doi așa numără gândul meu
apoi vine singurătatea și seceră

viața trece pe lângă noi sentimentele
sunt ca furtuna au un început și-un sfârsit
dar seara vine un dor de crapă pietrele
dorul nu are frâu nici limite nici leac

în căsuța din cer mama și tata zâmbesc
în ochi le cresc flori de piatră

cineva îmi rotunjește colțul de liniște
mă aplec asupra foii albe și scriu un poem lung
să ajungă până la ei