prin oraș e pustiu de ziua îndrăgostiților
singur soarele străbate promenada
ca unul care-și rememorează iubirile
pe dig aplecat de parcă ar vrea să se arunce în valuri
ațintește spre țărm unde
pălării de stuf leagănă umerii clădirilor părăsite

cobor în goană trepte de piatră
vântul în spirale se zbate în evantaie din pene de pescăruș
ca un arcuș se năpustește pe-o vioară un capriciu
vijelios cu armonii viclene pe faleza lumii

peste toate astea ochii noștri
se întâlnesc pe portativ aleargă deodată cu
vântul printre octave își face loc să te-asculte
ca un spectator nimerit din greșeală
stânjenit că nu s-a pregătit pe măsură

mă privești și vioara ți se supune
se alintă și ea uneori cine să-i înțeleagă pornirile
nebunești se-aud țipete dinspre mare abătându-se către stânci
ca dragostea
când crezi că te va lua cu asalt se potolește

nici nu gândești când se arată luna în spate cu un diavol
sperie singurătatea rupe o coardă
la repezeală cântecul sălbatic se sfârșește
între stabilopozi

orașul este doar o sală goală