abia de se subțiase cerul
când iarna s-a prăvălit cu zgomot peste noi
parșiv subtil dinspre nori tiptil
și întunericul a înghițit toată lumina
pe străzi nu mai era loc numai noapte și viscol

toți bărbații din sat ne strângeam repede sub lună
purtam de secole crivățul în sânge
când noi pășeam în iarnă soldățește
încremeneau pietrele se opreau clepsidrele
păsările își frângeau zborul fulgerate de ger
pomii își piteau verdele adânc în tulpină
și ne făceam frig fiară sau vină

tu aveai iernile lipite pe frunte
puțin deasupra sprâncenelor
ca niște brazde adânci, ierni aspre
câteodată îmi luai mâna și o așezai
pe sânul tău stâng
și mă cuprindea o căldură bună nebună

la dracu
stinge-i lumina din ochi sparge-i timpanele
smulge-i visele din somn
răsucește-i rădăcinile până moare
calcă-i cuvintele în picioare cu bocancii ăia mari și grei
el este răul cel mare răul răilor, poetul
nu-i loc de întors
se auzea ca un șuier din cerul burtos

în satul zgribulit unde aerul e greu de ninsori
e iarnă e frig și noi ne oblojim unul pe altul
de singurătate