cum ni se sparg genunchii fără să se îndoaie
explozii, ca din popice sar țăndări așchii de os și ne frângem încet
în liniște unul câte unul și pierim

învârtim aerul cu mâinile în salon
stăm strânși într-un colț cu fața spre mare
cu ochii închiși
ne mișcăm mecanic precis și rapid
până ce se pornește tornada
atunci spitalul se umple de hârtii
de păsări celeste și ochi rătăcitori ca de sticlă
pe balcon frânghiile de rufe se răsucesc primejdios
ca niște șerpi subțiri șuierători
și peste toate plutește medicul șef cu stetoscopul în mână
apoi ne mișcăm pe noi unul câte unul
după niște traiectorii judicioase alese exact
ce ne vor duce spre nemurire
și ne lipim de pereți ca niște afișe
cine ar fi crezut că ne vom prinde din urmă
și ne vom călca în picioare fără pic de respect
nepăsători și străini

suntem chemați la camera de gardă pe rând
e ziua când șefa de secție dictează verdictul
și noi ne ducem confuzi poate umili
asistenta șefă trece diagnosticul cu pixul în fișele vernil
bolnav, bolnav incurabil de lună, bolnav, bolnav, nemuritor, îi trece
când îmi aud numele țâșnesc cu capul în nori
cu ochii deschiși a mirare a gând nebunesc
după izbitură mă preling pe gresie lichid
să mă adune îngrijitoarele cu mopul și să mă arunce pe dig
să mă spele marea cu sare pe față să mă facă viu

ca tremurul luminii noi
duhurile lămpilor din lavă sau din ceară