cineva m-a închis o veșnicie întreagă
într-o piatră într-o urmă de nisip
și m-a lăsat să mă spele apele bătrânului râu
deodată râul a început să urce dealul pieptiș
așa cu apele suflecate până la mal
și cu mine pe umeri dus ca pe scut
soldatul câmpiei ce urcă în munți
de sus picura aerul lichid și fierbinte

draga mea aura este luni
azi noapte te-am visat cum erai râu
eu eram piatră o bucată de stâncă purtată
în ea îmi dormeam viața
aveam o durere mută înfiptă în piept
ori de câte ori deschideam ochii tu nu erai
și asta îmi crea o stare de neliniște de spaimă
murmuram ceva bâlbâit indecent lăcrimam
apoi mă închideam în piatră la loc cât mai adânc

în mine câmpia e ca o arsură în piept
cu flăcările morilor tremurând în asfințit
un joc ca de iele sublim
cu lanurile de grâu aur topit
stropit cu picăturile macilor uciși
iarba miriștilor se înalță ca niște șerpi vegetali
să cuprindă luna și s-o doboare
roua îmi umezește tâmplele fierbinți
iar ochiul cuprinde toată livada de pruni
(prunul, poate nu știai, e chiar veșnicia)
și cucii răzleți și cucii năuci
câmpia mea ca o iubire de prunc

dragă aura e marți și tu te prefaci
că dormi abia de am curajul să respir lângă tine să-ți spun
că în poemul acesta te iubesc cu disperarea condamnatului la moarte
cu nerăbdarea însetatului cu mâini tremurânde
apoi îngenunchez și murmur ceva ca o mărturisire
tu ai tresărit cumva a mulțumire
apoi ți-ai trecut mâna prin păr suav cu grația unei prințese
parcă erai o zână și eu mă luminam
timpul a încremenit, mai știi?
doar respirația ta tremura aerul în jur
îmi aduc aminte cum îmi țineam aerul în piept
minute în șir și cum pășeam în umbra ta
puțin șovăielnic puțin exaltat
câtă iubire purtam cât de mult te iubeam
cât de mult mă uram și nu știam de ce ce păcat

în spitalul pustiu voi pretinde că nu-s
singurul pacient și numai oglinzi
o icoană cu Sfânta Fecioară o rugăciune scrisă pe zid
brancardierul din plastic
apoi umbre, mii de umbre și amintiri
amintiri de asistente zburlii
garouri blonde perfuzii buline mov și feșe
eu stăteam cu buletinul în mână
nemișcat pe noptieră o fiolă spartă
un ac de seringă și un biscuit
iar patul e din fier cu motor și aripi
cu o elice zbârnâietoare ce
taie aerul rece în mii de fâșii
eu doar pilotez sturlubatic într-o moarte perpetuă și cinică
printre vise stele și fum
zbâr zbâr dintr-un colț de spital
în alt cer într-un unic salt mortal

draga mea aura e miercuri deja
și dacă e miercuri e zi plină
ziua în care în acest poem
te port pe brațe de la primul la ultimul vers
apoi te așez pe nisipul fin de pe plajă
tu asculți muzica din scoici eu îmi ghicesc în ghioc în pietre și stele
vântul ne poartă gânduri și dor
nu-i așa că nimeni nu te iubește ca mine în poem?
că nimeni nu te poartă
pe brațe pe aripi până la cer?
deja nu mai poți să înțelegi
cum e marea fără mine în jur fără dorul meu din piept

nu am mers niciodată pe drumul drept
m-am ascuns după cuvinte șerpuind
umblam dezbrăcat prin tranșee de ger
în jurul meu câini subțiri mușcători urlători
sfârtecau zarea în fălci
din cer picau păsări și îngeri timizi
supraviețuiam cum puteam
trecerii timpului prin ochi
în oglinzi mincinoase în capcana de fier
aerul lătra fioros la cer
peste noi apăsa un bocet dement
un suspin oftat adânc până la os
și putrezeam ca niște biete consoane în acest poem

dragă aurelia după cum vezi e joi
și încă nu am avut curajul să-ți spun
cât te iubesc și că îmi este greu
singur în casă, singur în poem
răstignit ca pe cruce de boală în pat
cu moartea mușinând perfid la picioare
ce bine ne-ar fi împreună în vers
îmbrățișați ca unul și focul din pori
va topi cearceaful și patul sub noi
umeziți de căldură de iubire de pofta din trup
ardem până la cenușă cu lacrimi în ochi
într-o dementă negație a binelui din noi

călcam apăsat cu bocancii prin praf
pe ulițele satului păstrat
de câmpie dincolo de răspântia lumilor
cumva în uitare cumva neatins
de răul cel mare de oraș sau de vini
și praful se înălța ca praful la cer
aici te aștept într-o alveolă de timp
în cuibul de zare pentru noi zidit
dau praful de-o parte mereu mă uit tot n-ai venit

dragă mea elena aura mea
deja e vineri ziua a cincea din cele șase zile ale creației năuce
ziua în care curajul e o floare cu țepi imenși
cu petale letale din plumb și din sare
vorbele mele risipite în zări păsări năucitoare
ciori mortuare dricuri de fier
ciugulind tandru stârvuri de om
și ele luminează ciudat ca niște neoane verzi și nebune

din lumânări lumina se pierde
undeva prin colțuri lovindu-se de muchii în zare
e ca și cum s-ar destrăma fir cu fir lumină din lumină
de atâta egoism abia de mă mai dor
oasele mele
e ca și cum Dumnezeu și-a împlinit creația m-a desăvârșit
și m-a lăsat pe treptele scării să urc
printre versurile poemelor mele
și nu reușeam niciodată să ajung în vârf
și cum spuneam lumina din lumânări
fărâmițată cu parul se pierde
lumină din lumină tot mai puțină

draga mea aurelia am ajuns în sâmbătă
obosit sfârșit cu aripile moi
de-atâta iubire mă dor brațele picioarele
și oasele și carnea și gândul rebel
și versurile toate din acest poem
știu că poți să mă rescrii de vrei, vers cu vers
gând cu gând și amintirile toate sau doar cum îți place
oricum tot îți voi fi
poetul subtil ce-ți scrie cu lacrimi
cu sânge și oful din moarte
de un timp
bărbații roz cu pampoane și moațe
dau târcoale înălțării mele noapte de noapte
cu speranța să prindă din aer o firimitură divină

azi
e duminică e liniște e pace e ultima zi
doar crucea îmi crește semeț și înaltă peste vii