pășesc impar
la fiecare strigăt al pendulei
gândindu-mă în ce nuanțe să-mi colorez orologiu
să nu mă lase timpului dezbrăcat și fără blazon
printre chiștoacele de țigară
aruncate de filfizoni în scena balconului

și cât de târziu vin trenurile personale
degeaba le-am construit gară în intersecții
tuneluri și viaducte la scară
că nu pot atinge stalactitele
decât cu desenul unui gând nerostit

încerc uneori
să descui ușa cu tocul pantofului tău
dar mi se aprind călcâiele pe buza yalei
ca Vezuviu când încearcă să-și spele
păcatele-n mare

în noaptea dintre două stații
văd pescărușii cum dansează lambada
pe creasta valurilor din cerneală
și știu că undeva aproape
e țărmul pe care vom împleti din alge
o casă în formă de inimă
străpunsă de-o săgeată