Ingenuu și diafană


El ingenuu, ea diafană,
se plimbau printr-o poiană,
mergeau ținându-se de mână,
priveau pădurea împreună,
el vedea structurile,
ea admira culorile,
el făcea, în minte, calcule,
ei îi zburau gândurile,
el natural, ea nenaturală,
el absolut, ea irațională,
el euclidian, ea neeuclidiană,
ce căutau ei oare în acea poiană?...
Toate păreau în a-i desparte,
fiecare, cu mintea-n altă parte,
țintea, pe drumul său, departe.
După ce o vreme a trecut,
împreună, au reînceput,
ceva din sufletul lui îi spunea,
că-i este destinată să fie a sa,
că pentru a-i avea acceptul,
ar face orice,
ar cuceri chiar Everestul.
Drumul acela către tine,
a fost cel mai dificil din lume,
îi spunea el la un moment anume,
simt că a rupt ceva din mine,
cărări grele, șerpuitoare,
adevărate nisipuri mișcătoare,
urcușuri abrupte,
coborâri amețitoare,
prăpăstii uluitoare,
rar, câte o rază de lumină,
ca speranța să-mi revină,
și totuși,… am ajuns sus,
chiar foarte sus, poate fi spus.
Acolo, când am ajuns,
căutând a ta privire,
cea venită din iubire,
am găsit altă lumină,
ce era de esență divină,
L-am simțit pe Dumnezeu,
prin toți porii ființei mele
a intrat în sufletul meu,
L-am rugat să mă oprească
pe tărâmul sfânt,
mi-a spus că mai am destule
de făcut pe Pământ.
Tu, nicăieri nu te zareai,
călăuza mea nu mai erai,
Domnul, la El, nu m-a vrut,
ce mai aveam de făcut,
decât să mă întorc pe Pământ?
Parașută de coborât în timp n-am găsit,
atunci, m-am aruncat în vâltoarea
locului de unde plecasem,
pe care-l crezusem pe veci părăsit.
Codrul mi-a fost cel mai bun prieten,
animalele toate m-au ocrotit,
ele nici nu te întreabă,
nici nu te judecă,
dacă cu ceva ai greșit,
oamenii, în schimb,
i-am simțit agitați, mici și răi,
puși pe ceartă, scandal,
mereu pregătiți de război,
nimic din ce spuneam, nu credeau,
erau preocupați
doar de ce mâncau și de ce beau.
Pentru ei,
nimic deosebit nu s-a întâmplat,
niciunde, eu nu fusesem plecat,
viața își urmase normal al ei parcurs,
doar timpul a curs, și a tot curs,
mare fiind a mea uimire,
când, în sfârșit, am dat de tine,
acolo, cu ei toți la un loc, te-am zărit,
încercai să zici ceva, abia șoptit,
ca și ei, îmi spuneai
că nimic nu s-a întamplat,
în timpul cât eu fusesem plecat,
și să nu mai mă țin de snoave,
pentru rodul imaginației mele bolnave.
Totuși,... ai rămas în inima mea,
încerca el să se reapropie de ea,
cautându-te, pentru sufletul meu,
nu te-am găsit pe tine,
dar L-am descoperit pe Dumnezeu.
Două drepte paralele,
ce nu se întâlnesc niciodată,
eu le-am găsit o altă soartă,
axa vieții și cea a divinității,
le-am apropiat, împotriva sorții,
iar pentru a ta prețuire,
am făcut aceasta prin iubi..ire,
luptând pe cărările vieții,
să rămână totul eternității.
Ce te-au apucat, omule,
amintirile acestea, acum,
că tu m-ai câștigat,
până la urmă, oricum,
concurența a fost dură,
dar ți-ai depășit a ta măsură,
am apreciat atunci toate acestea,
nu mai relua povestea!...
Da,... dar toate s-au adunat,
la apusul vieții,
să-i mulțumim divinității,
și nu mai pot
în mine să păstrez un mister,
nu mai am acea voință de fier,
de data asta, mă vrea,
mă voi duce la El,…
mă cheamă acolo sus, în cer,
mi-a trimis și-un motiv,
pe pământ, pentru toți, sugestiv,
fără ca eu să-I cer,
mi-a dat o boală grea,... cancer!